Biologie

Morfologia râsului eurasiatic (Lynx lynx)

CORP: felin, 80–130 centimetri lungime

PICIOARE: lungi, cele din spate semnificativ mai lungi decât cele din față

COADA: scurtă, 10–30 centimetri

GREUTATE: animale adulte  (informații din Slovenia): femele 17.9 ±3.0 kg; masculi 21.5 ± 3.3 kg

CRANIU: scurt, felin

FORMULA DENTARĂ: 28 dinți în total: I 3/3, C 1/1, P 2/2, M 1/1

BLANA: deasă și moale, culoarea de bază e maro deschis – roșiatic, ocazional mai închisă la culoare pe spate decât pe laterale, alb-gălbui pe abdomen și piept; prezintă pete caracteristice cu o distribuție și densitate specific fiecărui individ.

SIMȚURI: vederea, in special noaptea, este excepțională; mirosul este bun dar inferior canidelor; auzul foarte bun acoperind o gamă largă de frecvențe.

Figure: Igor Pičulin

Figure: Igor Pičulin

Figure: Igor Pičulin

Foto: Miha Krofel

Habitat

În Europa, râsul eurasiatic (Lynx lynx) utilizează predominant pădurile de foioase, mixte și de conifere. Acoperirea cu vegetație joacă un rol important în selectarea home range-ului din motive variate: este un habitat cheie pentru populații din speciile pradă, reprezintă un refugiu împotriva deranjului uman, si asigură acoperire in acțiunile de vânătoare.

Selecția habitatelor de către râs este determinate principal de evitarea deranjului de origine antropică in timpul zilei și de disponibilitatea prăzii pe timpul nopții. Arealul active noaptea este cu cca. 10% mai mare decât arealul utilizat ziua. Noaptea râsul alege habitatele deschise, precum fânețele care sunt asociate cu o densitate crescută de ungulate. Ziua alege habitatele cu acoperire cu vegetație densă pe terenuri accidentate depărtate de infrastructura umană.

Densități mari de oameni, cresc probabilitatea deranjului pentru râs. Un factor limitativ important este infrastructura de transport care fragmentează un habitat inițial adecvat. Fragmentarea este de asemenea cauzată de zone mai mari cu habitat inadecvat, cum ar fi zonele urbane și barierele naturale precum râurile mari și crestele înalte ale munților.

Foto: Miha Krofel

Organizarea spațială și teritorialitatea

Râsul, cu excepția femelelor cu pui de mai puțin de un an, trăiește o viață solitară într-o teritoriu specific. Femelele concurează pentru resursele necesare pentru creșterea puilor și sunt distribuite relativ uniform in arealul de distribuție. Masculii nu participă la creșterea puilor ci concurează pentru femele în timpul sezonului de reproducere. Acesta este motivul pentru care teritoriile lor se suprapun cu teritoriile femelelor, în timp ce încearcă să mențină alți masculi departe.

Mărimea teritoriilor anuale in vestul si centrul Europei (similar in Elveția și Polonia): masculi: 264 ± 23 km², femele: 168 ± 64 km².

Râsul este o specie teritorială, în care fiecare mascul își apără teritoriul împotriva altor masculi și fiecare femelă își apără teritoriul față de alte femele. Organizarea lor socială este similară cu cea a altor felide solitare, prezentând teritorialitate intrasexuală, cu o suprapunere limitată la periferie și teritorii care se suprapun între sexe. Râsul este poligamic și monoestru cu vârf de împerechere iarna târziu. În timpul perioadei de reproducere au fost înregistrate deplasări extra-teritoriale ale masculilor ce s-au soldat  uneori cu împerecherea cu succes pe teritoriul altui mascul. Interacțiunile intraspecifice agresive sunt rare și de obicei apar la masculi în timpul sezonului de reproducere. Se crede că stabilitatea sistemului de utilizare teritorială depinde în mare parte de comunicarea indirectă, în special de marcare, care joacă, de asemenea, un rol în selectarea partenerilor.

Crucial in stabilirea distribuției spațiale este comunicarea chimică prin marcarea cu urină și frecarea obrazului. Locurile de marcare sunt utilizate ca „buletine chimice”, în care râsul își face cunoscută prezența și obține informații despre ”relațiile de proprietate„ într-o anumită zonă. În munții Dinarici s-a observat că râsul folosește preferențial drumuri forestiere pentru marcare. Activitatea de marcare a rezidenților este maximă în timpul sezonului de împerechere și este minimă în perioada în care femelele dau naștere și hrănește pui. Ambele sexe marchează, dar masculii vizitează locurile de  marcare mult mai des decât femelele și marchează relativ mai des atunci când vizitează un loc.

Foto: Miha Krofel

Hrana

PRADA PRINCIPALĂ

Principala pradă a râului este reprezentată de căprioară, șoareci, ciute, capră neagră iar în alte părți ale arealului de distribuție reni și mufloni. Pradă mică ar putea fi deosebit de importantă pentru râsul tânăr după separarea de femelă. Selecția prăzii depinde foarte mult de abundența ei. Vânează toate categoriile de ungulate mici, dar selectează și cerbi tineri și/sau slabi,  în principal viței.

TEHNICI DE VÂNĂTOARE

Deoarece felinele sunt în mare parte vânători solitari, fiecare mușcătură trebuie executată cu precizie și trebuie poziționată pentru a ucide prada cât mai rapid posibil pentru a evita riscurile de rănire a  prădătorului în timpul luptei. Un factor important pentru succesul la vânătoare este surpriza. Râsul își urmărește prada sau o atacă într-o ambuscadă. Pentru a avea succes, trebuie să ajungă la câțiva metri de pradă. Râsul nu hăituiește prada și  de obicei renunță dacă atacul nu reușește în 20-50 de metri. Râsul își ucide prada cu o mușcătură la gât, zdrobind traheea, sau cu o mușcătură în spatele gâtului, despicând măduva spinării. Poate omorî prada mică cu o simplă mușcătură la cap. Se înregistrează, de asemenea, mușcăturile de jos în regiunea arterei carotide comune și a trunchiului vagosimpatic (presiunea asupra sinusului carotidic cu numeroși baroreceptori poate duce la bradicardie sau stop total cardiac și moarte imediată).

CONSUMAREA PRĂZII

În cazul unei prăzi mai mari, râsul nu o consumă integral dintr-o dată. De obicei, mănâncă mai întâi mușchi mari (coapse, umeri) și apoi continuă spre mușchii mai mici. Tractul digestiv al prăzii nu este consumat. Timpul în care un râs il petrece consumându-și hrana crește logaritmic cu greutatea acesteia. De asemenea depinde de numărul râșilor implicați, vârsta și dimensiunea lui/lor. În Slovenia și Croația, râsul se hrănește cu o căprioară în medie, timp de 4,4 zile, dacă nu este deranjat de urși sau de oameni. În Elveția, s-a descoperit că râsul se hrănește cu o capră neagră adultă, în medie 4,6 zile, dintr-un căprior timp de 4,3 zile și dintr-o căprioară timp de 4 zile. Cercetătorii din Polonia au descoperit că râsul se va hrăni o căprioară în medie aproximativ 3 zile, iar dintr-un cerb/ciută timp de aproximativ 4 zile. Un râs își părăsește frecvent prada (în special masculii) și se întoarce după câteva zile. Deseori ascunde și camuflează prada. Atunci când râșii sunt perturbați la locul uciderii de către oameni, ei pot abandona prada înainte de a fi complet consumată. Spre deosebire de credința comună, râsul nu îndepărtează capul prăzii. Acest lucru este făcut de vulpe (atunci când se hrănește cu resturi lăsate de râs).

PREY UTILISATION AND REQUIREMENTS

In most cases, a lynx eats all edible tissue of the prey (80% of cases, consumption higher than 75%). In 19% of cases, the utilisation is partial (consumption 25–75%), and the lynx abandoned its prey without any known reason in 1% of cases. A lynx needs 2 ± 0.9 kg of food per day, if the time needed to find the next prey is taken into account. If we add searching and consumption times, a lynx male captures a prey every 5.9 ± 1.5 days, and a female every 5.2 ± 1.4 days. Thus, we can deduce that a lynx needs approximately 60–70 large prey animals (roe deer, red deer and similar) annually and an unknown quantity of smaller prey.

Foto: Miha Krofel

Caracteristici populaționale

Structura pe sexe a populațiilor stabile de râs prezintă un raport echilibrat între masculi și femele. O proporție mai mare de masculi (64% în Finlanda) au fost observate în zonele de expansiune a arealului sau de creștere a populației. Acest lucru este cauzat de rata de dispersie mai mare a masculilor.

Se presupune că datele obținute pe baza vânătorii subestimează serios proporția de pui dintr-o populație, deoarece aceștia sunt mai expuși la mortalității din alte cauze, cum ar fi bolile, prădătorii și factorii de mediu nefavorabili. Vânătoarea devine, de obicei, o cauză a mortalității acestora numai în a doua jumătate a primului an de viață.

Pe baza datelor obținute din monitorizarea râșilor din Polonia, cercetătorii au estimat că în timpul iernii populația este formată din 24-34% masculi adulți, 19-23% femele adulte pregătite de reproducere, 11-26% subadulți și femele non-reproductive și 20-45 % pui.

Masculii de râs din Europa ating maturitatea sexuală la vârsta de 33 de luni. Analize histologice ale testiculelor masculilor de râs în Norvegia au arătat însă că aproximativ 50% dintre masculi au ajuns la maturitate sexuală la 21 de luni. Femelele din captivitate ajung la maturitate sexuală la 21 de luni. Un rezultat similar a fost obținut tot în Norvegia, unde, prin analiza ovulației sau a prezenței corpora lutea,  s-a  constatat că după aproximativ 21 de luni cele mai multe femele au ajuns la maturitatea sexuală. Aproximativ jumătate dintre femelele studiate au ajuns la maturitate sexuală până la vârsta de 7,5-11,5 luni. În Scandinavia, de exemplu, nici una din cele 17 femele de un an, care au fost incluse în studiu, nu au ajuns sa producă pui.

Este puțin probabil ca masculii tineri să participe la împerechere, deoarece sunt îndepărtați de la femele de cei mai bătrâni. Acest lucru înseamnă probabil că se pot împerechea numai un an mai târziu, când ajung  aproape la 3 ani.

Numărul puilor la râsul eurasian variază de la unul la patru. În Norvegia, s-au găsit în medie 2,5 (SD ± 0,52) embrioni pe femelă gravidă. Kaczensky a raportat 2,1 (± 0,9) pui pentru fiecare fenelă, într-un interval de la 1 la 4.

Succesul reproductive al populației de râs depinde in principal de resursa trofică și condițiile de hrănire, in mod frecvent de densitatea căpriorului. După ce ajung la maturitate sexuală femelele de râs, se reproduc până la vârsta de 12-13 ani.  Studii de radiotelemetrie din Scandinavia au arătat că 55% din femelele de doi ani și 72% din femelele mai bătrâne aveau pui.

Majoritatea studiilor europene dedicate reproducerii râsului au găsit intre 1.2 și 1.6 pui, la sfârșitul primului lor an de viață, per femelă. Excepție de la acest set de date face Elveția unde au găsit doar 0.69 pui de până la un an per femelă la animalele studiate.

Mortalitatea râșilor adulți este intre 19% și 29%. Mortalitatea subadulților și adulților în Polonia in perioadă 1978 – 1994 a fost estimată ca fiind 37%. Atât in Polonia cât și în Elveția intre 63% și 75% din mortalitate a fost atribuită braconajului. Un factor suplimentar de mortalitate cauzată de om, specifică peisajelor antropizate, este reprezentat de accidentele cu autovehicule.

Supraviețuirea indivizilor adulți are impactul cel mai semnificant asupra dinamicii populaționale. Cel de al doilea factor este supraviețuirea puilor până in anul al doilea.

Estimarea densităților populaților de râs in diferite părți ale Europei, variază de la 1 la 6 indivizi/100 km². În Alpii Elvețieni pe o suprafață de 500 km² a fost estimată la 1.2 râși adulți la 100 km², cu o densitate mai mare în fața frontului de extindere a arealului populației. Densitățile înregistrate in Munții Jura au fost de 0.94 indivizi la 100 km², si au variat intre 1.4 și 1.9 animale la 100 km² atunci când au fost luați în considerare, în toamnă, indivizii juvenili. Densitatea râșilor adulți, toamna, în pădurea seculară din Białowieża intre 1991-1996 a fost estimată intre 2.4 și 3.2 indivizi la 100 km². Densitatea puilor a fost estimată intre 0.6 și 2.3 animale la 100 km², cu o densitate totală intre 4 și 5 indivizi la 100 km².